Eu îți dăruisem și sfeșnicele…

A doua zi, în zori, monseniorul Bienvenu se plimba prin grădină. Doamna Magloire alergă spre dânsul foarte tulburată…

— Monseniore, monseniore! strigă ea. Nu cumva știe înălțimea voastră unde e coșul cu argintărie?

— Ba da, spuse episcopul.

— Slavă Domnului! Nu știam ce e cu el.

Episcopul tocmai ridicase coșul de pe una dintre brazdele grădinii. I-l arătă doamnei Magloire.

— Iată-l.

— Cum? spuse ea. E gol! Și argintăria?

— Ah! răspunse episcopul. Așadar, de argintărie vrei să vorbești? Nu știu unde e.

— Dumnezeule mare și bun! A fost furată! A furat-o omul de aseară!

Cât ai clipi din ochi, doamna Magloire alergă, cu toată vioiciunea ei de bătrână sprintenă, spre camera de rugăciune, intră în alcov și apoi se întoarse la episcop. Acesta tocmai se aplecase și privea oftând un răsad de cochlearia pe care coșulețul îl strivise căzând peste brazda de flori. Se ridică la țipătul doamnei Magloire.

— Monseniore, omul a plecat! A furat argintăria!

Când scoase strigătul acesta, ochii căzură pe un colț al grădinii, unde se vedeau urme de pași. O șipcă fusese smulsă din gard.

— Uite, pe acolo a trecut. A sărit în stradela Cochefilet! Ah! Blestematul! Nea furat argintăria!

Episcopul rămase o clipă tăcut, pe urmă ridică ochii, serios, și-i spuse cu blândețe doamnei Magloire:

— Dar, înainte de toate, argintăria asta era oare a noastră?

Doamna Magloire rămase înmărmurită. Se scurse încă o clipă de tăcere, după care episcopul urmă:

— Doamnă Magloire, țineam la mine argintăria pe nedrept și de prea multă vreme. Ea era a săracilor. Cine era omul acela? Un sărac cu siguranță.

— Maica ta, Isuse! strigă din nou doamna Magloire. Nu e vorba de mine și nici de domnișoara. Nouă ne e totuna. Dar e vorba de monseniorul. Cu ce o să mănânce monseniorul de acum încolo?

Episcopul o privi cu un aer mirat.

— Ei, asta e! Nu există oare tacâmuri de cositor?

Doamna Magloire ridică din umeri.

— Cositorul miroase…

— Atunci tacâmuri de fier.

Doamna Magloire se strâmbă cu înțeles.

— Fierul are un gust rău…

— Ei bine, spuse episcopul, atunci tacâmuri de lemn.

Peste câteva minute mânca la aceeași masă la care stătuse în ajun Jean Valjean. Monseniorul Bienvenu, vesel, le atrăgea atenția – sorăsi, care nu spunea nimic, și doamnei Magloire, care mormăia încet – că nu e nevoie nici de lingură și nici de furculiță ca să înmoaie bucata de pâine într-o ceașcă cu lapte.

— Și asta e ceva! spunea doamna Magloire de una singură, umblând de colo până colo. Să primești pe un om ca ăsta și să-l găzduiești lângă tine! Ce fericire că sa mulțumit să fure! Ah, Dumnezeule! Tremur numai când mă gândesc.

În timp ce fratele și sora se pregăteau să se ridice de la masă, cineva bătu în ușă.

— Intră, spuse episcopul.

Ușa se deschise. Un grup, ciudat și năvalnic, se arătă în prag. Trei oameni îl țineau prins între ei pe un al patrulea. Cei trei erau jandarmi; celălalt era Jean Valjean.

Un brigadier de jandarmi, care părea comandantul grupei, se afla lângă ușă. Intră și se îndreptă spre episcop, salutându-l militărește.

— Monseniore, spuse el.

La vorba asta, Jean Valjean, care stătea posomorât și părea abătut, ridică ochii uluit.

— Monseniore! murmură el. Va să zică nu e preotul parohiei…

— Liniște! spuse un jandarm. E monseniorul episcop.

În acest timp, monseniorul Bienvenu se apropiase de ei, atât de repede cât îi îngăduia bătrânețea.

— Ah! Iată-te! glăsui el cu voce tare, privindu-l pe Jean Valjean. Mă bucur că te văd. Bine, dar eu îți dăruisem și sfeșnicele, care sunt tot de argint ca și celelalte, și pe care ai putea să iei foarte ușor două sute de franci. De ce nu le-ai luat odată cu tacâmurile?

Jean Valjean căscă ochii și-l privi pe bătrânul episcop cu o căutătură pe care nicio limbă omenească n-ar putea-o descrie.

— Monseniore, spuse brigadierul de jandarmi, așadar e adevărat ce ne spunea omul? Când lam întâlnit, mergea ca unul care ar vrea s-o ia la sănătoasa. Lam oprit să vedem ce e cu el. Avea argintăria asta…

— Va spus, îl întrerupse episcopul zâmbind, că ia fost dăruită de un popă bătrân și cumsecade, la care și-a petrecut noaptea. Așa-mi închipui. Și lați adus aci? E o greșeală.

— Întocmai, reluă brigadierul. Îl putem lăsa să plece?

— Fără îndoială, răspunse episcopul.

Jandarmii îi dădură drumul lui Jean Valjean, care se trase îndărăt.

— E adevărat că mă lasă? bâigui el, ca și cum ar fi vorbit din somn.

— Da, ești liber, nu înțelegi? spuse un jandarm.

— Prietene, reluă episcopul, înainte de a pleca, uite-ți sfeșnicele. Ia-le!

Merse spre cămin, luă cele două sfeșnice de argint și i le dădu lui Jean Valjean. Cele două femei se uitau la el fără să spună o vorbă, fără o mișcare, fără o expresie care ar fi putut să-l stingherească.

Jean Valjean tremura din toate mădularele. Apucă mecanic și cu un aer rătăcit cele două sfeșnice.

— Acum, îi spuse episcopul, du-te cu Dumnezeu! Dar să nu uit: când te vei întoarce, prietene, nu e nevoie să treci prin grădină, poți oricând să intri și să ieși pe poarta de la stradă. Nu e închisă nici ziua, nici noaptea, decât cu clanța. Apoi, întorcându-se spre jandarmi, zise: Domnilor, puteți pleca.

Jandarmii se îndepărtară.

Jean Valjean părea gata să leșine.

Episcopul se apropie de el și-i spuse încet:

— Nu uita, nu uita niciodată că mi-ai făgăduit să întrebuințezi banii ăștia ca să te faci om cinstit.

Jean Valjean, care Nu-și amintea săi fi făgăduit ceva, rămase năuc. Episcopul rostise cuvintele acestea pe un ton apăsat. Urmă, aproape solemn:

— Jean Valjean, fratele meu, tu nu mai ești în stăpânirea răului, ci a binelui. Îți cumpăr acum sufletul; ți-l smulg din gheara gândurilor negre și a duhului pierzării și-l dăruiesc Domnului.

Victor Hugo, Mizerabilii, Editura Cortex 2000, București, 2015, pp. 104-106.

Puteți cumpăra cartea Mizerabilii accesând acest link: https://l.profitshare.ro/l/4752752

Sursă imagine: imdb.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *