Mărturie a vederii lui Dumnezeu: „Mai presus de orice sunt fericit”

Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulțime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Și cât de jalnic se uită cu toții împrejur, vin oare din locuri mai puțin sinistre? îi primim cum nu se așteptau, cu liniște și făcând haz de necaz. Dar unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spații – imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Câtorva nu le rămâne decât a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat și prăpădit – a cărui față exprimă suferința și oboseala – îl poftesc să treacă în locul meu. Împreună nu am încăpea; și, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopții pe bancă.

În noaptea următoare adorm frânt. Și atunci în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-l văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă – albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală și înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în Lumină, sunt în Lumină și exult. Știu că va dura veșnic e un perpetuum immobile. Eu sunt, îmi vorbește Lumina, dar nu prin cuvinte, ci prin transmiterea gândului. Eu sunt! Și înțeleg prin intelect și prin calea simțirii – înțeleg că e Domnul și că sunt înăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci și viețuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt și pricep că sunt și mi-o și spun. Și Lumina parcă e mai luminoasă decât lumina și parcă Ea vorbește și-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar și crește mereu; dacă răul nu are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de Lumină se lățește din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură,  se aruncă, se prăvălește asupra-mi ca niște avalanșe care – antigravitațional – mă înalță; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă – și în cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuiește. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc…

(De atunci mi-e nespus de rușine. De prostii, de răutăți, de scârnăvii. De toate. De viclenii. Rușine).

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirea Rohia, 2005, pp. 95-96.

Puteți cumpăra cartea Jurnalul fericirii accesând acest link: https://l.profitshare.ro/l/5661609

sursă imagine: asceticexperience.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *